Ieri am citit un articol a lu’ Roxana Badea [al Roxanei Badea, pentru non-ardeleni] despre Simona Halep si despre cum noi suntem oameni dintr-o tara fara campioni [gasiti articolul aici vedeti despre ce e vorba].
In pauzele mele lungi si dese de timp pierdut cu succes, am dat peste ceva poza pe facebook pe care scria “embrace failure”. Am simtit cum imi creste tensiunea incontrolabil si n-am inteles de ce exact acum, avand in vedere ca am mai vazut citatul ala de 1439 de ori.
Asta e contextul in care mie mi-a sarit tandara. Mie imi repugna frazele de genul “oamenii din ziua de azi”, “societatea noastra” si mai ales cele care se refera la Romania si romani, insa sunt nevoita sa folosesc cliseele astea ca sa imi fac punctul de vedere inteles.
Eu cred in 2 chestii esentiale: in principiul cauza-efect si ca totul se rezuma la cat esti dispus sa-ti asumi despre tine insuti. Eu nu cred ca noi ar trebui sa ne asumam insuccesele, nici cazurile izolate, nici daca e vorba de un mod de viata, pentru ca asta ne face doar niste ipocriti care stiu sa piarda. De asemenea, nu cred ca ‘trebuie sa participi doar de dragul de participa”. Nu, trebuie sa participi ca sa castigi, indiferent despre ce este vorba. Toata chestia asta cu asumarea insucceselor a venit ca o scuza din sfera psihologiei inverse ca sa putem acoperi lipsa noastra cronica de ambitie si de chef.
Noi toti suntem niste prosti, dar nu orice fel de prosti, suntem niste prosti cu atitudine, ca asa se cuvine. Nu ma prea pricep la vorbe de duh, dar am inceput sa inteleg zicala ‘prostul nu-i prost destul daca nu-i si fudul’. Suntem niste prosti cu atitudine pentru ca noi credem ca ‘merge si asa’ si ca o sa mearga si asa pentru mult timp. Mereu am crezut ca incompetenta nu are viata lunga si din fericire inca cred in asta.
Ca sa ajung la ideea care m-a bulversat asa de tare, nu-i in regula sa imbratisam esecul sau whatever cum se zice in romaneste pentru ca noi nu stim sa castigam, in primul rand. Noi nu avem un sistem de referinta pozitiv-castigul, adica, iar embracing the failure este doar o alta scuza de idioti, dar nu orice fel de idioti, idioti cu atitudine, pentru ca orice e share-uit pe facebook si scris in engleza, ca da mai bine, este automat valabil.
Nu o sa inteleg niciodata unde si cand s-a pierdut discernamantul oamenilor si cum s-a intamplat fenomenul asta. Nu-i in regula sa embrace failure pentru ca noi facem parte din generatia care trebuia sa castige si n-a facut-o si trebuia sa isi foloseasca libertatea si n-a stiut ce sa faca cu ea, pentru ca noi suntem din aceia care au primit tot si au pierdut tot, de asta nu-i in regula. Failure-ul nostru e o chestie monstruoasa care ne va inghiti de vii in scurt timp si nu o sa mai avem ce face, pentru ca noi suntem parte si din generatia care considera ca e ok sa iti accepti infrangerea. Nu-i ok, atata timp cat asta e stilul de viata si nu castigatul, nu e ok.
Daca toti pierdem, unde ajungem in final?
S-ar putea sa ma precipit eu prea tare si de fapt sa nu fie ceva mare lucru, sau poate e una din multele chestii hipsteresti pe care nu le inteleg, insa eu inca cred ca valentele intelectuale sunt o virtute, ca succesele sunt de trambitat de pe acoperisurile caselor, nu esecurile, ca nu-i cool sa fii prost si ca in cele din urma graul se va separa de neghina.
Ar trebui sa ne imbracam in saci si sa ne turnam cenusa pe cap ca Iov si sa ne plangem amarul cand ne constientizam esecul, nu sa-l imbratisam. Ar trebui maxim sa-l avem ca si contra-exemplu, insa sa fugim de el cat ne tin picioarele si cat vedem cu ochii, nu sa-l imbratisam, sa-l mangaiem, sa-l hranim si sa-l primim la noi in casa.
Nu-i in regula pentru ca noi stim EXCLUSIV sa pierdem si am uitat de mult ca trebuia sa castigam.
Chestia asta e o mare lasitate si o sa ne dam seama prea tarziu de asta, cand o sa vedem ca altii de fapt se misca inainte si ’embracing the failure’ este doar o duma pentru hipsteri si pentru fetite de clasa a 7-a.
Noi nu mai vrem sa fim geniali. 