Put your best suit on.

Si-a imbracat rochita neagra, simpla cu multa delicatete. Si-a prins parul cret cu o floare rosie, si-a incaltat la fel de delicat pantofii rosii si s-a privit pentru ultima data in oglinda.

Bineinteles, rujul rosu pal, culoare parca luata dintr-un film vechi, dadea foarte bine cu culoarea pielii ei la fel de pala. Putin imbujorata, cu tamplele stand sa plezneasca de emotie, si inima pulsand sangele mai rapid decat de obicei.

Astepta momentul acesta dintotdeauna, si acum avea sa se implineasca.
Nu a apucat sa contemple prea mult fata finuta din oglinda cu care nu era obisnuita, ca a si auzit o voce care o anunta ca a ajuns. Ca a ajuns “EL”!

Cu mult tact s-a intors si a inceput sa paseasca inspre usa intre-deschisa. Chiar cum a iesit din camera l-a vazut pe EL, stand gratios in capatul scarilor si privind catre camera din care venea ea.

A mai facut cativa pasi, apoi El i-a oferit bratul. “Ce gest frumos. Cred ca incepe sa mi se potriveasca mai mult stilul aristocratic”, gandi ea. Timpul nu mai avea masura lui obisnuita, spatiul se distorsionase, sunetul era mai puternic, dar Ei, erau acolo, atunci, si era cel mai important.

Ajunsera in fata salii de dans. A mai apucat sa respire odata adanc, apoi ridica privirea pentru a o intalni pe a lui. Zambira amandoi. Se deschise usa.
Candelabrele maiestre luminau sala intr-o nuanta calda, iar obiectele de decor se imbinau bine unele cu altele, creand o atmosfera linistita, dar somptuasa si formala.

Atat mai vazu pana cand el ii spuse cu acelasi calm ce-l caracteriza:
– Imi acordati acest dans?
Nu mai apuca decat sa se incline in semn de confirmare, apoi muzica incepu. Era fericita.

“Put your best suit on, ’cause I already put the black dress on, and let’s dance how only we know.”

Eu,x, CHIAR CANDIDEZ!

Dupa cum vedeti, nu am un titlu. Am incercat sa gasesc unul, dar nu am reusit. Sunt prea multe de spus ca sa le pot sintetiza intr-un singur cuvant, sau o propozitie.
Tocmai am ratat si introducerea “poetica”. De ce am scris asta? O sa intelegeti daca citit pana la capat. De ce cititi asta? Pentru ca lumea oricum e in apogeul ipocriziei.

Eu, Roxana Debora Onescu, candidez la presedintia consiliului elevilor al Colegiului National I.C. Bratianu, iar aici ar trebui sa insir motivele pentru care eu cred ca ar trebui sa fiu aleasa presedinte. Ei bine, in primul rand, eu nu vreau sa fiu presedintele acestei “institutii”.

Nu vreau sa fiu presedinte. Nu am suficienta motivatie incat sa imi doresc sa scot la iveala spiritul de leadership din mine. Providenta a fost mai generoasa cu altii decat cu mine in ce priveste spiritual artistic, sau vreun alt talent “de scena”, dar mie mi-a dat spiritul liber. Liber, nu rebel.
Tot ce pot face este sa lupt. De ce? Aici vine partea interesanta. Lupt pentru mine, pentru ca eu vreau sa lupt, si vreau sa lupt fara sa distrug, lupt ca sa cuceresc si mai presus de asta, sa conserv ce mai este nobil in mine, iar fiind presedinte nu o sa pot lupta. Am o stranie premonitie la care am meditat indelung cum ca, presedinte fiind, o sa fiu prea ocupata cu schimbatul oamenilor, o sa ma streseze prea mult sa ascult ideile tuturor, o sa imi doresc sa merg acasa sa dorm cateodata in loc sa fiu la scoala, si facand toate astea m-as transforma intr-un timp foarte scurt intr-un om nefericit.

Ce imi doresc eu sa fac, simplule om care citesti asta, este sa fac lucruri efectiv in viata mea. Poate ca vreau sa descopar tratament pentru cancer, vreau sa scriu best-sellers, vreau sa pasesc pe Luna, vreau sa am vesnic 17 ani, sau orice alt lucru de genul, dar lucrurile astea vin in urma luptei mele cu sinele si cu ceea ce ma inhiba, respectiv prostia din juru-mi.
Ce-mi ramane de facut, practic? Nimic la ce ma pot gandi acum. De asta nu vreau sa fiu presedinte. Eu as ataca in schimb cateva lucruri care nu-mi plac in liceul nostru, dar nu pot, pentru ca nu am niciun cuvant de spus in legatura cu ele, si nu-mi permite documentul de fata sa o fac.

Sunt eleva in acest liceu de aproape 7 [sapte] ani. In acesti 7 ani am avut sau n-am avut site, am avut sau nu muzica in pauze sau revista scolii. As face site daca as sti, dar nu stiu, deci nu depinde de mine, si sa bat din gura la altii nu o voi face. Muzica in pauze nu avem de ce sa punem. Momentan sunt prea scurte pauzele pentru asta. Revista scolii am incercat sa facem anul trecut, nu ne-a iesit, i-as lasa pe altii mai inzestrati inspre asta.

Eu n-am drept de vot si nici nu vreau sa fiu un mic politician, unii spun ca sunt prea pasionala ca sa pot fi politician, chiar si unul mic. Asadar, ca sa ajung la ceea ce se asteapta de la aceasta scriere, voi trece la argumentul pentru care nu vreau sa fiu presedintele aceastei “institutii”.
Nimic mai simplu. Motivul anti-campaniei mele este chiar motivul pentru care as fi presedinte.

Am stat 7 ani in liceul acesta si am vazut generatii venind si plecand. Dupa unii mi-a parut rau, altii nici n-am sesizat ca au plecat. Daca as fi presedinte, stiu ca mi-ar placea sa ies din carapacea mea, sa ies din cercul meu de confort, si sa cunosc oameni. De ficare data cand am facut-o, si nu am facut-o de multe ori, am gasit oameni de la care am avut multe de invatat.

Apoi, mi-as dori ca in timpul care mi-a mai ramas sa invat pentru suflet, nu pentru minte. Sa invat nu doar sa detin informatie, ci sa o si pot administra. As vrea nu sa imi satur setea dupa cunostinte, ci din contra, sa o intretin, astfel incat sa nu-mi moara ambitia nicicand.

In al treilea rand as vrea sa fac sa conteze lucrurile pentru oameni, pentru liceeni. Am stat atata timp fara sa stiu de ce stau, am pierdut timp asa pretios nestiindu-I adevarata valoare si am plans fara sa vreau sa ma opresc. AS vrea de acum, fara functia de presedinte, dar insotita de ce imi mai este drag in lume, sa dau o insemnatate mie insami, si apoi a lucrurilor din jurul meu, astfel incat dupa ce voi fi plecat de aici sa stiu ca am lasat o dara de influenta in urma mea.

Moralitatea? Daca mai exista pic de asa ceva, asta ar trebui sa fie. Ar trebui sa inghitim ca nu suntem perfecti, ca trebuie sa invatam pentru suflet, nu pentru minte, ca viata e mai mult decat a-ti baga in vena si a pluti, si ca noi… ei bine, ca noi suntem mai reali de atat.

Nimeni nu investeste in potential. In potential, da, ati citit bine, si nu, nu am vrut sa spun in altceva. Am citit candva ca un om are potential cat pentru 100 de vieti, dar ca de cele mai multe ori nu il dezvolta nici cel pentru o viata. Asta pentru ca nu se investeste In lucrurile cu adevarat importante, pentru ca nu e interesul nimanui sa faca lucrurile sa conteze…

Cu acestea fiind spuse, doar o farama din idealul meu de neatins in lumea materiala, sau mai aproape de situatia in care ma gasesc, in liceul nostrum, renunt chiar si la idea de a fi presedinte pentru ca, presedinte fiind, nu as putea sa lupt sa nu fiu doar un produs al unui sistem corupt, sa lupt impotriva curentului, chiar daca rareori as gasesi pe drum cu mine cineva care merge in acelasi sens. Stiu ca sunt multi tradatori printre noi, si ca asta ne ingreuneaza munca.

Nu vreau ca asta sa sune ca scrisoarea lui Tudor Chirila catre liceeni, asta e o palma ce mi-a dat-o constiinta, si tot ce vreau este sa va arat si voua urma.
Probabil singura cale de a iesi din mediocritate e sa fii precoce, dar nu m-ar deranja asta la nimeni, cu atat mai putin la mine, daca asta ar schimba cu adevarat conduita cuiva, daca ar face sa conteze ceva…

Sigur ati remarcat ca figura mea de stil preferata e repetitia, pentru ca mi se pare ca accentueaza lucrurile, dar daca ati citit pana aici, atunci nu figurile mele de stil au facut ceva. Nu am nici o incheiere marcata, daca vreti o incheiere buna, mai cititi odata, si inca odata, pana o sa va dati seama ca nu e nevoie de vreo peroratie semnalizata cu lumini ca pe autostrada in strainatate.

“Daca ideile plutesc in aer, prejudecatile sunt insusi aerul ce-l respiram”. Desi sunt rar sesizate, ne hranesc cumva, dar ce am indrugat aici e ceva mai subtil, ceva subcutanat, este ceea ce respir eu, zi de zi. Daca nu ati mai auzit asta de la cineva, atunci o sa intelegeti de ce ipocrizia este in floare azi, pentru mine, pentru noi.

Dragi elevi, profesori, si cei ce mai cititi candidatura mea, asta e. Nu o sa fac nimic fizic in scoala asta, pentru ca nu am puterea sau influenta, dar am vrut ca voi sa stiti ca putem lua decizii ce sa ne influenteze pe toti, si sa lasam in urma noastra ceva pentru cei ce vin.
Dintre toate cele bune, cele mai bune pentru voi, liceeni.