De ce nu este in regula sa ’embrace failure’

Ieri am citit un articol a lu’ Roxana Badea [al Roxanei Badea, pentru non-ardeleni] despre Simona Halep si despre cum noi suntem oameni dintr-o tara fara campioni [gasiti articolul aici vedeti despre ce e vorba].

In pauzele mele lungi si dese de timp pierdut cu succes, am dat peste ceva poza pe facebook pe care scria “embrace failure”. Am simtit cum imi creste tensiunea incontrolabil si n-am inteles de ce exact acum, avand in vedere ca am mai vazut citatul ala de 1439 de ori.

Asta e contextul in care mie mi-a sarit tandara. Mie imi repugna frazele de genul “oamenii din ziua de azi”, “societatea noastra” si mai ales cele care se refera la Romania si romani, insa sunt nevoita sa folosesc cliseele astea ca sa imi fac punctul de vedere inteles.

Eu cred in 2 chestii esentiale: in principiul cauza-efect si ca totul se rezuma la cat esti dispus sa-ti asumi despre tine insuti. Eu nu cred ca noi ar trebui sa ne asumam insuccesele, nici cazurile izolate, nici daca e vorba de un mod de viata, pentru ca asta ne face doar niste ipocriti care stiu sa piarda. De asemenea, nu cred ca ‘trebuie sa participi doar de dragul de participa”. Nu, trebuie sa participi ca sa castigi, indiferent despre ce este vorba. Toata chestia asta cu asumarea insucceselor a venit ca o scuza din sfera psihologiei inverse ca sa putem acoperi lipsa noastra cronica de ambitie si de chef.

Noi toti suntem niste prosti, dar nu orice fel de prosti, suntem niste prosti cu atitudine, ca asa se cuvine. Nu ma prea pricep la vorbe de duh, dar am inceput sa inteleg zicala ‘prostul nu-i prost destul daca nu-i si fudul’. Suntem niste prosti cu atitudine pentru ca noi credem ca ‘merge si asa’ si ca o sa mearga si asa pentru mult timp. Mereu am crezut ca incompetenta nu are viata lunga si din fericire inca cred in asta.

Ca sa ajung la ideea care m-a bulversat asa de tare, nu-i in regula sa imbratisam esecul sau whatever cum se zice in romaneste pentru ca noi nu stim sa castigam, in primul rand. Noi nu avem un sistem de referinta pozitiv-castigul, adica, iar embracing the failure este doar o alta scuza de idioti, dar nu orice fel de idioti, idioti cu atitudine, pentru ca orice e share-uit pe facebook si scris in engleza, ca da mai bine, este automat valabil.

Nu o sa inteleg niciodata unde si cand s-a pierdut discernamantul oamenilor si cum s-a intamplat fenomenul asta. Nu-i in regula sa embrace failure pentru ca noi facem parte din generatia care trebuia sa castige si n-a facut-o si trebuia sa isi foloseasca libertatea si n-a stiut ce sa faca cu ea, pentru ca noi suntem din aceia care au primit tot si au pierdut tot, de asta nu-i in regula. Failure-ul nostru e o chestie monstruoasa care ne va inghiti de vii in scurt timp si nu o sa mai avem ce face, pentru ca noi suntem parte si din generatia care considera ca e ok sa iti accepti infrangerea. Nu-i ok, atata timp cat asta e stilul de viata si nu castigatul, nu e ok.
Daca toti pierdem, unde ajungem in final?

S-ar putea sa ma precipit eu prea tare si de fapt sa nu fie ceva mare lucru, sau poate e una din multele chestii hipsteresti pe care nu le inteleg, insa eu inca cred ca valentele intelectuale sunt o virtute, ca succesele sunt de trambitat de pe acoperisurile caselor, nu esecurile, ca nu-i cool sa fii prost si ca in cele din urma graul se va separa de neghina.

Ar trebui sa ne imbracam in saci si sa ne turnam cenusa pe cap ca Iov si sa ne plangem amarul cand ne constientizam esecul, nu sa-l imbratisam. Ar trebui maxim sa-l avem ca si contra-exemplu, insa sa fugim de el cat ne tin picioarele si cat vedem cu ochii, nu sa-l imbratisam, sa-l mangaiem, sa-l hranim si sa-l primim la noi in casa.
Nu-i in regula pentru ca noi stim EXCLUSIV sa pierdem si am uitat de mult ca trebuia sa castigam.
Chestia asta e o mare lasitate si o sa ne dam seama prea tarziu de asta, cand o sa vedem ca altii de fapt se misca inainte si ’embracing the failure’ este doar o duma pentru hipsteri si pentru fetite de clasa a 7-a.

Advertisements

Inapoi pana la inceput.

Stii care-i problema cu povestile nemuritoare? Ca in cele din urma mor. Ca mor si nu mai invie niciodata, si chiar daca invie, iti doresti sa nu se fi intamplat.

Cand povestile nemuritoare mor, e din cauza ca dupa ce ai trait toata viata pana in acel punct ca Scufiţă Rosie, cu impresia ca te duci la bunica sa-i duci cozonac si vin si ca la bunica e bine si e cald si e sigur, te trezesti ca te mananca lupul cel rau out of nowhere.

Atunci te izbeste ca siguranta ce o reprezenta bunica nu e asa sigura, ca deschiderea sincera si naiva pe care ai avut-o este o vulnerabilitate pe care lupul cel rau ti-a exploatat-o si, in cele din urma, te-a inghitit.

Tu doar mergeai la bunica… mergeai prin padurea cunoscuta, pe poteca cunoscuta, pe un drum pe care l-ai mai facut de cateva ori bune. Si te-a inghitit lupul.

Acum, cine e de vina? Eu dau vina pe bunica si pe mama care te-a trimis la bunica si pe sentimentele bune care te-au facut sa mergi si pe atasamentele inutile pe care le-ai dezvoltat si pe piedestalul pe care ai pus bunica aia minunata si ovationarea pe care i-ai oferit-o atat de sincer.

In mintea mea povestile nemuritoare au murit de mult. Au murit atunci cand am realizat ca dupa ce si scufita si bunica au fost inghitite de lup, nenorocita de bunica, certitudinea vietii tale, finalitatea ambitiilor tale, a ramas acasa si a mancat cozonacul si a baut vinul pe care tu i le-ai dus, in timp ce tu te-ai intors pe acelasi drum acasa, singura cu scufita ta, scufita ce-ti aminteste de ce te afli unde esti si nu te lasa vreo clipa sa uiti ce adoratie penibila i-ai purtat sigurantei nesigure din viata ta si ce dur ti s-a spart sufletul in 19 bucati.

Parca lupul nu-mi mai pare asa rau, codrul nu mai pare asa cunoscut, iarba nu mai pare asa verde, iar povestile nemuritoare au murit de mult si, odata cu ele, si ceva din mine.

Despre frica si conduita

Vexat. Exact asta e cuvantul care imi descrie starea generala din ultima vreme. Vexata, dar nu oricum, ci vexata intelectual si mental, cumva. Atat de tare poate sa ma calce pe nervi orice se intampla in universul asta al meu mic, incat imi simt intelectul, mai mult decat sentimentele alea de 20 de ani, ranit. 

De unde atata ofensa si hatereala? Pai de aici. Din locul asta. De la laptopurile noastre pline de arogante, de la conturile de facebook pline de like-uri putind a invidie, de la scolile de tampiti pe care le facem, de la pasiunile pe care nu le urmam, de la cum trebuie sa dam socoteala la toata lumea, da’ absolut toata lumea din jur.

Eu cred foarte tare in the butterfly effect si cred ca orice actiune mica are o reactiune mare undeva in viata ta sigur si posibil si in viata celorlalti pe care ii influentezi aferent. Datorita acestui considerent, am ajuns sa stau sa ma gandesc foarte bine la felul in care imi abordez viata si nu-i usor. Sa te conduci pe tine insuti e cel mai greu task pe care l-am observat pana acum si e greu pentru ca nimeni nu te poate minti cum te minti pe tine insuti. 

Nimic nu poate simula o fericire mai bine decat mintea ta proprie. Nimic, dar nimic pe lume, nu te poate pacali mai tare ca lipsa discernamantului. Imi vine sa imi gravez pe toti peretii “CASCA OCHII!” si “BE FREAKING AWARE!”. La fel cum ne putem simula mintea sa creada ceva porcarie de duzina, exact asa putem sa ne antrenam mintea ca pe un catel. 

Mintea nu-i facuta sa stea in standby. Mintea are propriul sau automatism. Daca i-ai rupt ritmul, trebuie sa o sochezi bine sa-si revina. Frica e cel mai puternic blocant al discernamantului curat. 

Se considera ca oamenii au 3 mari frici in viata: de moarte, de singuratate si de a-si gasi [sau, mai degraba, de a nu-si gasi] scopul in viata.

Moartea, in our twenties, nu e o treaba prea serioasa, pentru ca nu e firesc sa te pui seara in pat cu gandul ca maine poate mori. Stim cu toii ca logic este ca un tramvai poate lovi si un om de 99 de ani si unul de 29, dar firesc este sa te gandesti ca mor oamenii batrani, nu aia tineri, deci de frica asta am scapat usor.

Singuratate? Ce singuratate sa fie cand e agenda plina in telefon, posibilitati literalmente nelimitate de a fii cu cineva, fizic, virtual sau sub alte forme. Ca si la moarte, singuratatea nu e o teama reala pentru tinerei.

A-ti gasi scopul in viata e o treaba mai sensibila. In primul rand, pentru ca unii ar intreba ‘dar de ce e nevoie de un scop?’. Pai, pentru ca sa ai de ce sa te trezesti dimineata. Unii dintre noi chiar avem ambitii cu putin mai mari decat sa supravietuim intr-un sistem si asa mega-extra permisiv si pentru ca suntem biologic programati sa avem vointa si ambitie, iar in subconstient se creaza o simbioza intre cele 2, plus un grad cat de cat decent de inteligenta, te face sa vrei sa ai de ce sa traiesti.

In al doilea rand, e o chestiune complicata pentru ca oamenii asociaza scopul in viata cu scoala pe care o faci, ceea ce nu e in totalitate gresit. La mine coincid, eu mi-am gasit pasiunea vietii, dar multi nu au nicio treaba cu scoala pe care o fac cu mari eforturi din toate partile, cu parinti ce muncesc mult peste orice coduri si legi si cu putina recunostinta. Toata situatia cu scoala si conceptia gresita cum ca scoala si/sau cariera iti definesc scopul si conduita in viata e o problema care ne face o gramada de tristi, intr-un regres constant si ingrijorator.

Pe langa faptul ca suntem de-a dreptul cretini si nu avem niciun fel de idee despre ce se intampla cu noi, ne place sa ne dam cu parerea, ca niste avizati ce suntem. 

Nu e nimic gresit in sine in a-ti da cu parerea si a avea o opinie despre ceva, dar ar trebui exterminati de pe fata pamantului toti tampitii care n-au pus mana pe o carte de 4 luni, au note mari si scumpe [if you know what I mean], isi permit sa-si dea check-in la Starbucks, unde au ajuns cu 40’ul sau cu E2 si ii loveste din cand in cand, brusc si foarte intens, o moralitate de nu-ti vine sa crezi si o iluminare asa subita despre cum ar trebui sa se intample lucrurile in lumea asta.

Inainte de toate, suntem liberi. Nimeni, dar nimeni, nu are dreptul sa-ti ceara socoteala. Nimeni nu are dreptul moral sau legal sa iti intre-n viata fara sa-i vinzi bilet. 

First phase: denial.

Unele chestii stau mai bine asa cum is, fara sa le rascolim si sa le despicam in 40 de mii de bucati, dupa stilul caracteristic. Unele chestii ne e frica sa le despicam pentru ca atunci devin reale, atunci ne afecteaza.
Eu fug. Eu fug ca sa nu trebuiasca sa infrunt ceva inconfortabil. Dar unde sa fug in fiecare zi cand, total necontrolat si independent de vointa mea, apari o fractiune de secunda in mintea mea? Sa fug in inima si-n suflet? Acolo vad numai golul, nu e bine. Sa apelez la ratiune? Neaga tot, si imi arunca in fata faptul ca nu am ceva mai bun.

Eu nu pot plange. Cred ca sunt genetic programata sa plang cam de 3 ori pe an si atunci cu siguranta nu e din cauza la ceva ce am pierdut candva in trecut, e din cauza ca acum, in momentul asta, il vreau si nu-l am si ca daca acum nu-l am s-ar putea ca nici maine sa nu-l am.

Stiu ca trecutul este trecut cu un motiv. E bine ca trecutul e fantomatic. Asa, fantoma lui ne bantuie sa ne aminteasca de ce trecutul e trecut si nu prezent.
Sa ne amintim, asadar, de ce ceea ce a fost in trecut nu e si in prezent. Si sa nu cumva sa uitam vreo clipa.

Iti ia cam 27 secunde sa scrii un mesaj. Da, am calculat. Am primit mai multe mesaje de la tine decat putea duce telefonul meu. Stiu cat iti ia sa scrii un mesaj. Douazeci si sapte de nenorocite de secunde. Eu pot vorbi despre mesajul ala 3 zile.

255535_283215905147451_975977249_n

Ce-i cu Hategul

Cum ar zice un amic, I will give you 3 tips.
Hategul turistic e fain, imprejurimile Hategului sunt si mai faine.
Deci, Hateg e situat intre Deva si Petrosani, la aproximativ 45 km de fiecare dintre ele. E o depresiune grozava, inconjurata oriunde te-ai uita de munti si dealuri.

1. Ce-i de vizitat in Hateg si imprejurimi?
Din experienta pot spune ca ~70% din turisti viziteaza Manastirea Prislop. Asta e situata la 13km de Hateg, inspre Silvas. Se speculeaza ca e de prin anii 1400. Nu stiu exact ce sa spun mai multe, dar gasiti aici ce vreti.

In acelsi sentiment, interesant de vazut sunt Biserica de la Densus, 9 km fata de Hateg, fiind una din cele mai vechi biserici din Romania, si Biserica de la Santamarie Orlea, 2 km, construita in aceeasi perioada ca si cea mai sus mentionata. Tot in Santamarie Orlea se gasesc Castelul Kendeffy, candva hotel, actualmente in curs de ruinare.

In al doilea rand, ruinele de la Sarmisegetusa. Ulpia Traiana Sarmisegetusa, nu Sarmisegetusa Regia [cea din urma e situata la 40km de prima mentionata], a fost capitala Daciei de mult. Intrarea costa cam 2 lei, nu cred ca primiti ghid, dar scrie in 3-4 limbi despre ce-i vorba la ruine, iar cu acelasi bilet puteti vizita muzeul de vis-a-vis, care, dupa umila mea opinie, e ceva mai interesant, in sensul ca sunt expuse obiecte autentice gasite acolo si diverse machete si reconstituiri ale fostei capitale.

In al treilea rand, barajul de la Gura Apelor, fiind cel mai mare baraj construit pe roca si argila [cred ca mai tehnic ii spune baraj de anrocamente] din Europa si al 2-lea cel mai mare din lume. Se gaseste la 40km de Hateg, in directia Caransebes. Lacul de acumulare Gura Apelor are o suprafață de 390 ha și un volum total de 210 milioane mc, asigurat prin captarea debitelor Râului Mare și a debitelor cursurilor de apă captate prin intermediul aducțiunii secundare și aducțiunii principale Retezat. [via wikipedia]

Pe acelasi film, foarte aproape de Hateg, 2-6-10 km, se gasesc alte cateva baraje de acumulare, frumoase de privit, placute pentru hangout, in lipsa de activitate, in Santamarie Orlea si Bucium, directia Petrosani, precum si Paclisa ceva mai departe.

In al patrulea rand, Parcul National Retezat. Cu totul. Is foarte multe de spus, iar eu nu sunt prea erudita, dar pot da cateva linkuri unde puteti vedea cam despre ce-i vorba aici, aici si aici.

In cele din urma, sa nu uitam de rezervatia de zimbri, fata de care nu pot spune prea multe. Da, exista zimbri, vreo 4-5, iar singura mea sugestie e sa-i vedeti cat inca mai exista.

2. Unde sa innoptez in Hateg.

Evident, la Pensiunea Onescu, la intrare-n Hateg dinspre Deva. Se poate si campa in curte in caz ca esti fan al dormitului pe izopren.
Avem si gaini si catel, in caz ca n-ati mai vazut decat in supermarketuri.
O alta optiune ar fi couchsurfing-ul, cel mai cunoscut couchsurfer din Romania fiind la o aruncatura de bat, in Salasul de Sus.

3. Unde sa mananc.

La Lidl, parerea mea. Sau Billa. Daca-i musai, gasesti mancare ridicol de ieftina comparativ cu orice oras din care ai plecat, si foarte buna. In principiu, raport calitate-pret excelent.

In concluzie, garantez ca in Hateg oamenii-s primitori si nu o sa ai de-a face cu arogante. Poti bea un frappe decent la pret decent si poti sa mergi noaptea pe strada ca-i safe si lumina.
P.S. Inca n-am mancat pizza la fel de buna ca la hateg si covrigi, just saying..

Tratati prin imbecilizare

Nu stiu eu prea multe despre cum functioneaza lumea asta, despre sistemul de sanatate si teorii conspirationiste, despre inflatie si Rosia Montana, insa cu mintea mea rudimentara, dupa 4 luni de medicina am ajuns la niste concluzii asa. Nu-s ele ceva uber revelatii, insa fac parte din ceea ce sunt eu si din lupta pe care incerc sa o port cu imbecilitatea si incompetenta latenta ce zace in noi.

Problemele pe care le avem au 2 cauze majore: banii si inteligenta.
1. Banii, pentru ca ne straduim sa supravietuim si in societatea de consum banii sunt mobilul prin care controlam nivelul de trai. Fiind amenintati constant in sinea noastra ca am putea ajunge la un nivel de supravietuire foarte jos, ajungem sa ne batem in cele mai meschine moduri posibile. Pe de alta parte, cand nu ne punem problema de bani, cand exista, indiferent de forma in care i-am obtinut, cand nu ajungem sa facem lucruri compromitatoare doar pentru ca suntem amenintati ca murim, impasul se rezuma la a 2-a cauza, respectiv inteligenta.

2. Mereu am sustinut ca un nivel mai inalt de educatie si de inteligenta de orice fel ar reduce jumatete din problemele noastre ca si indivizi si ca si societate, pentru ca jumatate din ele defapt nu exista si doar iq-ul de euglena verde ne face sa consideram ca le avem.

Nu o sa inteleg niciodata de ce in anul 2013 e o rusine sa fii un om inteligent, cu note mari la scoala si studios. Tot timpul cand ajung intr-un grup de oameni [studenti, mai exact], este unul care se lauda cu cat de putin a invatat, cat de putin a fost la cursuri, cata materie incape pe smartphone-ul lui luat cu credit de la banca si de cate nopti a pierdut uitandu-se la Gossip Girl, insa chestia cea mai mindblowing este cum creierele celorlalti oameni se micsoreaza cat un bob de fasole si subliminal ajung sa-l admire. Mai patesc sa merg cu transport in comun si sa vad 2 oligofreni in curs de alfabetizare cum se lamenteaza ca au lecturi obligatorii pentru vacanta. Imi creste inima cat un pepene verde si simt cum sta sa-mi puste aorta cand asist la astfel de faze.

Aici este sursa problemelor noastre. Nu suntem responsabili, literalmente. Mergem la facultati ca sa aratam ce eroi suntem ca am luat bac-ul din prima/a 2-a/a 3-a incercare, sa ne luam haine de la Mall si sa mancam Shaorma si ne trezim peste 10 ani ca suntem tot pe banii parintilor, ca putem la fel de bine sa ne dam foc la diplome sau sa le mancam pe pita si exact in ritmul asta ajungem sa avem crizele sociale si politice pe care le avem.

Nu stiu care e momentul in care a inceput imbecilizarea asta in masa, nu stiu cand a devenit cool sa fi prost, nu stiu cum am ajuns viteza asta incredibila de tampire, insa e dureros pentru ca ne afecteaza pe toti. Nu mai avem bun simt pentru ca nu intelegem logic si rational de ce e important sa avem bun simt, nu respectam pentru ca nu avem bun simt, daca nu respectam ajungem sa actionam impotriva legilor si conduitelor, daca toti actionam impotriva legilor inchidem toti ochii la greseli, daca inchidem ochii la greseli ajungem la o anarhie tacita controlata de numai Dumnezeu stie cine si astfel ne infundam din ce in ce mai tare in nimic.

Eu cred ca ar trebui sa citim, da’ sa citim orice. Si sa ne formam pareri si sa le expunem. Sa fim cumva autentici si sa nu mai dam share la poze cu pisici dragute pe facebook, sa fim putin mai selectivi si mai pretentiosi. Sa nu mai punem prostia pe piedestal si sa o ovationam, sa nu mai lasam cretinii sa prolifereze, sa avem standarde mai inalte, sa ne asumam ce facem si ce suntem pentru ca sa putem avansa, sa dictam un alt ritm si sa nu mai ajugem sa ne facem manageri si mari economisti fara sa stim sa ne legam la sireturi. Sa mergem sa ne scolim ca sa devenim buni, sa incercam sa luam bursa si daca nu conteaza aia 150 de lei pe luna prea mult, sa invatam ca sa stim, sa fim si sa avem ceva, nu doar sa trecem un amarat de examen.

Stiu ca pare o gandire super idealista, chiar stiu, insa nu e. E pur si simplu cel mai simplu mod de a schimba contextul in care traim. De ce sa vrem sa traim in mlastini cand putem trai in palate?
Nu vreau sa zic nimic de o revolutie, imi repugna cuvantul asta, insa vreau sa zic ca se poate mai bine si suntem niste fraieri ca incurajam incompetenta. Exact in stitul asta am ajuns sa avem premieri plagiatori si lideri betivi si tare ma tem ca inca nu-i asa de rau pe cat va fi. Ma tem literalmente ca atunci cand o sa avem noi varsta la care sunt ei acum, nu o sa avem lideri nici macar atat de slabi si corupti si o sa-i plangem pe astia de acum, ceea ce e trist, e teribil de trist.

Nu merge si asa. Nu mai merge sa ne taram pe coate. Pur si simplu nu mai merge.
Poate nu-i asa cum spun eu, dar daca cumva e asa, eu sunt cu constiinta curata.

Viii cu viii

In medicina se vorbeste despre membru fantoma, atunci cand un pacient inca isi simte membrul amputat. Ni se amputeaza mereu prietenii si fiintele iubite.

 

Timpul, departarea, minciuna, inclinatia pe care o au unele planete, egoismul, lasitatea, orgoliul, spiritul serios, ranile tacute, facute si primite, loviturile imbracate in zambete si in indiferenta, din pricina tuturor acestor lucruri se sfarseste totul cu unii oameni. Si nu e trist. Faptul ca nu e trist este poate trist, dar in sine, nu e trist. Nimeni nu-si doreste prietenii care sa nu reziste presiunii timpului si a vietii.

 

Nu exista o ruptura brutala, nici certuri dramatice. Prieteniile noastre se sfarsesc natural, fara tipete, fara ciocniri vizibile. Putin cate putin, firele care ne leaga se taie si sunt atat de subtiri si de numeroase incat nu ne dam seama. Intr-o buna zi ne dam seama ca prietenii nostri au devenit “ceilalti”. 

 

Imi sunt dragi fantomele, nu ma tem de ele. Ce nu suport, insa, sunt cadavrele care refuza sa moara. In inima mea, ei sunt cadavre. Ii iubesc pentru totdeauna, nu voi uita prietenia noastra, dar nu ne mai vedem, nu mai impartasim nimic. Prietenia noastra a incetat sa mai respire. Ca si prieteni, au murit si e trist. Ca si fiinte omenesti, ei sunt vii. E si mai trist. Dar nu fiintele omenesti le iubeam in ei, ci prietenii.

 

Toate acestea au trecut. Nu mai sunt adevarate, au ramas amintiri mai vii decat ei. Trebuie sa ai uneori curajul de a-i ingropa pe toti cei care i-ai iubit si care, in ciuda tuturor aparentelor, complica totul prin insistenta de a ramane in viata, fara sentimentele care ne uneau si ne hraneau cu una si aceeasi afectiune. 

 

Pentru mine sunt morti, si chiar daca nu exista niciun corp, nu-i poti lasa neingropati. Trebuie sa-ti ingropi mortii. Nu poti lasa aceste cadavre afective asa, in aer liber, abandonate in inima…

 

 ~Martin Page