Pana ieri am fost foarte convinsa ca revolutia asta care se desfasoara in Romania nu prea are sens, intr-un fel pentru ca mi se pare ca oamenii nu prea stiu de ce protesteaza, de ce ies in strada, iar pe de alta parte, din cauza ca nu stiau de ce protesteaza, nu stiau la ce finalitate sa se astepte sau ce solutie sa propuna.
Ce ma macina foarte tare a fost ca, desi oamenii nu stiu sau nu stiau exact de ce protesteaza,e clar ca au avut un outburst in momentul in care le-a fost oferit un motiv, demisia lui Raed Arafat, si un context in care sa se manifeste outburst-ul asta, adica mai multi oameni care sunt in asentiment si se aduna cu preponderenta in Piata Universitatii si pe alocuri in fata primariilor, sau foarte inutil pe grupuri inchise online.
Mereu cand povesteam cu tata sau cu oamenii in general, le spuneam ca eu nu cred in problemele romanilor cu adevarat, pentru ca daca le-ar fi asa rau si nu ar mai putea rabda, ar iesi in strada. Un aspect ce l-am avut totusi mereu in vedere a fost cretinul spirit de sacrificiu al romanilor si sentimentul national cum ca ne meritam soarta. Pai, nu o meritam, nu merita nici macar cei care au votat actuala guvernare, si eu au fost tzapitzi la fel ca si noi restul, victimele colaterale.
In 2004 imi doream sa iasa Basescu presedinte pentru ca la 11 ani nu gandesti prea multe, iar in 2009 am fost foarte indarjita impotriva lui pentru ca incepusem sa-mi dau seama care ii treaba cu politica si ca eram foarte indragostita de Crin Antonescu pentru ca imi trimisese o scrisoare dinaia standard ce au mai primit-o inca 20 de mii de romani. Din cate am inteles si am observat, Basescu chiar a fost o partida buna la un momentdat, sau cel putin promitea multe. Pe ici, pe colo mi se pare ca s-a tinut de pseudopromisiuni, spun pseudo pentru ca sunt convinsa ca avea degetele incrucisate la spate de fiecare data cand promitea ceva si asta e si motivul pentru care se dezmintea asa de usor si cu constiinta curata.
Motivul pentru care sunt eu sunt asa suparata pe situatia asta ii ca nu pot sa inteleg cum un singur om, care a reusit sa isi adune o gramada de oameni ca el sa-l ajute, a reusit sa manipuleze asa multi oameni. Defapt inteleg, am inteles ca a fost un proces de cativa ani, am inteles ca a prostit oamenii incet, astfel, mai prosti fiind, mai usor de manipulat si pe mine chestia asta ma enerveaza. Ma enerveaza ca oamenii accepta ca altii sa gandeasca pentru ei si ma enerveaza ca se duc prin tunel spre lumina fara sa le pese ca is cativa care merg contra curentului si le striga disperati “don’t walk towards the light”. Nu pot sa pricep cu cata non-salanta a facut tot ce a vrut si cum lasa cu atata nepasare sa alunece Romania pe “povarnisul anarhiei” [Iuliu Maniu]. Mi se pare inuman de-a dreptul, iar daca umani nu mai suntem, pentru ce sa mai protestam?
Ma enerveaza ca acceptand chestia asta, oamenii nu mai au ambitii, isi plafoneaza visele, isi limiteaza puterile si potentialul si efectiv se amesteca in marea prostime, oricat de rasariti ar fi. Felul in care ma afecteaza pe mine problema cu oamenii astia care se degradeaza intelectual constant este ca ma tin pe loc si imi ingreuneaza inaintarea, cum ar urca o masina cu cauciucuri de vara pe o panta inghetata. Ma afecteaza si ma influenteaza si pentru ca uneori ma amestec cu ei fara sa-mi dau seama si pierd timp aiurea, apoi trebuie sa recuperez ce-am regresat si ca uneori imi ingusteaza optiunile.
In fine, revin la motivul revolutiei. Eu n-am iesit in strada. Simt nevoia sa fac asta, simt ca as face ceva daca as iesi in strada sa protestez, stiu ca e una din putinele chestii care ar mai putea functiona. As simti ca implinesc o dorinta stamparata cu greu in mine. Mi-ar placea sa ies si sa strig si eu alaturi de oamenii care chiar se simt nedreptatiti si loviti, dar eu nu cred ca Basescu si guvernul Boc sunt singura cauza pentru care suntem unde suntem. Ok, nu trebuie sa ne asumam in totalitate ce se intampla, dar e si vina noastra ca am lasat sa mearga lucrurile asa departe. M-as simti ipocrita, insa, din cauza ca, pentru mine personal, lucrurile nu sunt asa rele, nu merg asa prost.
Eu stau la caldurica in casa,fain frumos,ai mei platesc cheltuielile, nu mi-au lipsit banii de buzunar si nici voia buna nu mi-a fost determinata de starea financiara, economica, politica si sociala a Romaniei,insa m-a invaluit periferic depresia asta nationala si mi-a determinat in mod direct unele caderi morale. De atata lucru macar nu imi este rusine: ca nu mai vreau sa fiu ipocrita.
Asta e revolutia mea. Asta e revolutia care va revolutiona cu adevarat ceva. Da,e un succes si functioneaza protestele, Raed Arafat s-a intors la Minister si nici macar nu s-a lasat rugat, asta e inca un plus pentru el, oricum romanii il venereaza ca “nu-i de-al nostru si uite de dragul de el,a ramas in Romania, in ciuda faptului ca putea sa fie in tara lui natala si sa faca acelasi lucru”. Pai probabil nu putea, dar oricum,s-a simtit ca nu a avut mentalitatea innascuta de roman. Partial a fost pervertit, dar a ramas aceeasi baza “neromana”.
Un alt punct de vedere pentru care m-as simti ipocrita si ne in masura sa ies si sa protestez este ca nu stiu ce solutie ar fi mai buna. Inca sunt indragostita de Crin Antonescu ca mi se pare ca arata bine, dar nu stiu ce ar putea fi suficient pentru ce suntem, ca unde suntem, nu mai conteaza.
Uitandu-ma asa in urma, ma gandesc ca tot timpul am vrut sa vad cum se desfasoara o revolutie si ce ii indeamna defapt pe oameni sa stea in frig, sa-si strige plamanii in strada si sa-si planga lacrimile in batiste de hartie. Am avut in minte o imagine cum ca oamenii care se aduna la un loc si gandesc acelasi lucru si isi doresc acelsi lucru sunt o bomba de energie pe care niciun guvern, nicio mitocanie, niciun marsav si niciun sistem politic nu pot sa o estompeze, dar incep sa cred, ori ca inca asteapta sa dea marea lovitura, ori ca nu sunt suficient de dornici, nu sunt suficient de sinceri, poate nici chiar suficient de multi. Pana la urma nu e nici 1% din populatie care protesteaza.
Revolutia revolutionara este un gand si-o simtire, este iesitul in strada non-violent, este lupta cu raul din noi insine, lupta impotriva micilor compromisuri, a micilor minciuni, a micilor, mediilor si marilor inselatorii, impotriva grandomaniei si mitocaniei.
Revolutia care conteaza este revolutia sinceritatii si a ambitiei, fara de care nu exista succes veritabil, este revolutia bunului simt [cu sau fara Crin Antonescu]. Este revolutia dragostei interumane si a respectului. Nu vad altfel de revolutie. Apoi putem iesi in strada, abia apoi o sa ni se reveleze marea solutie si abia apoi o sa scada inflatia si o sa avem suficiente resurse materiale pentru suficientele probleme in care ne regasim asa de pasivi. Stiu ca gandesc utopic si ca mustesc numai ganduri nobile, dar de dragul sperantei varstei de 18 ani, le pun in fata mea si a voastra.
Asa sa ne ajute Dumnezeu.
